luni, 14 februarie 2022

Carmageddon

Ceea ce se întâmplă zilele acestea pe șoselele patriei îmi aduce aminte de un joc din adolescență. Atunci erau puține mașini pe străzi, dar azi orice individ, mai mult sau mai puțin dotat intelectual sau material, își permite să strunească mai puțini sau mai mulți cai putere în această cursă nebună spre moarte.

Cu volanul în mâini, protejați de caroserii metalice, needucați, turmentați, drogați, posedați, șoferii diabolici au ieșit la vânătoare de oameni pe șoselele prăpădite ale României, gonind cu viteză pe Autostrada spre Iad. Ziua sau noaptea, pe soare sau pe ploaie, pe ceață sau ninsoare, pe treceri pentru pietoni sau pe trotuare, pe autostrăzi sau pe drumuri comunale, accidentele se petrec oriunde, oricând și oricum. Mânați de ură și de alți demoni, acești imbecili produc tragedii în fiecare zi, gravitatea lor fiind direct proporțională cu viteza de deplasare. Cifrele statistice spun că pe drumurile noastre sunt cele mai multe accidente soldate cu morți și răniți grav din Europa, iar acestea sunt încă o dovadă că avem de a face cu un carnagiu grotesc, la fel ca în jocul Carmageddon.

În joc primeai puncte pentru fiecare atrocitate comisă. Cu mâinile pe tastatură, injectat cu ură și însetat de violență, erai recompensat pentru fiecare pieton spulberat. Siluete pixelate erau aruncate în aer și lăsate în urmă în bălți de sânge la fel de pixelate. Dacă omorai doi sau mai mulți pietoni deodată primeai bonus combo, iar pentru o crimă spectaculoasă primeai chiar bonus pentru impresia artistică. Dacă nu mai erau pietoni pe străzi, puteai să intri cu bolidul tunat pe trotuare, pe spații verzi, prin parcuri sau pe stadioane, să fugărești oameni îngroziți, stimulat de țipetele lor disperate. Iar dacă te plictiseai de aceste banalități, puteai să te ciocnești cu alte mașini, pentru mai multe puncte și mai multă satisfacție, într-un spectacol distructiv total. În final, trebuia să-ți distrugi toți oponenții sau erai distrus. Cu cât viteza era mai mare, cu atât mai spectaculos arăta scena crimei, cu victima lăsată nemișcată într-un morman de fiare pixelat și fumegând, aproape la fel ca în realitate.

Am scris despre ceea ce se întâmpla în trecut și despre ceea ce se întâmplă în prezent, despre mediul virtual și despre realitate, dar ceea ce vine e cel puțin la fel de înfricoșător. Nu e nici joc, nici realitate, dar e câte puțin din fiecare. Dragi tovarăși, vine Metaversul.

sâmbătă, 25 septembrie 2021

Orașul Stalin

Tinerii din ziua de azi nu știu și nici măcar nu știu că nu știu, pentru că nu-i interesează istoria(iar cei care nu-și cunosc istoria sunt condamnați s-o repete), dar orașul de la poalele Tâmpei a avut un nume deosebit la mijlocul secolului trecut. Timp de 10 ani, între 1950 și 1960, orașul Brașov, alături de alte orașe din blocul socialist, a purtat numele Orașul Stalin, în semn de omagiu adus vieții și personalității tovarășului Iosif Vissarionovici Stalin.

Acum câteva zile, în prag de toamnă, am fost din nou, după mult timp, în orașul nefericit, sau fericit, depinde cum îl vede fiecare individ. Am luat orașul la pas, așa cum îmi place mie și am văzut oameni abătuți, anxioși, apăsați de griji, îngândurați, chiar deznădăjduiți, unii dintre ei purtând acoperitoare faciale, am văzut oameni care căutau în gunoaie, am văzut și cinci tinere de etnie maghiară care râdeau cu poftă la o masă, dar ele au fost rara avis în acea zi frumoasă.

Odată cu apusul soarelui și lăsarea întunericului, se simțea în aer o atmosferă mai apăsătoare ca niciodată, ca într-un ghetou de muncă forțată. Mirosea a totalitarism și a gaze de eșapament la fiecare pas, iar sirenele stridente ale ambulanțelor făceau din Calea București o zonă de pripas. Pe Republicii o băbuță vindea flori, în timp ce niște adolescenți stăteau la coadă la deschiderea unui magazin de bomboane, iar mai încolo, în Piața Sfatului, niște clovni ademeneau copiii cu mănunchiuri mari de baloane. Pe Mureșenilor zăcea strivită o pisică moartă, iar în Livada Poștei era o altă coadă. Bătrâni pauperi introduceau câte zece ambalaje într-un automat și primeau în schimb un bilet RAT. Mai târziu în noapte, doi șoferi neînfricați goneau pe 15 Noiembrie cu o viteză nemaivăzută, spre o lume numai de ei știută.

Pe la 10 se dă stingerea în orașul vechi, dar eu mi-am continuat periplul pe străzile pustii. Punctul culminant a fost atins în momentul în care am văzut ceva scris pe Tâmpa. Un om mic de stat, cel care organizează un festival de bere importat, își făcea reclamă pe gratis, pe panoul publicitar natural, cu ajutorul unui proiector laser de import. Pe muntele Tâmpa scria cu litere mari și verzi Oktoberfest, dar mai bine scria cu litere mari și roșii: Orașul Stalin.

vineri, 20 noiembrie 2020

Branul nu mai e mare brânză

Branul e o localitate rurală de la marginea Transilvaniei, situată într-o curbă de pe Culoarul Rucăr-Bran, o curbă la dreapta între Bucegi și Piatra Craiului. Aflându-se într-o zonă montană, locuitorii s-au ocupat din cele mai vechi timpuri cu oieritul, și ar fi rămas la această preocupare arhaică dacă brașovenii nu le-ar fi ridicat un castel pe o stâncă.

Castelul Bran a fost oferit de brașoveni Reginei Maria, apoi regina s-a stabilit aici, a lăsat castelul moștenire fiicei sale Ileana, iar după a doua conflagrație mondială comuniștii au confiscat construcția și au transformat-o în muzeu. După lovitura de stat cu public, încoronații au făcut demersuri în justiție și au primit din nou edificiul. Generatorul de bani grei a ajuns la niște boșorogi din Austria, nepoții Reginei Maria.

Castelul Bran e un monument istoric popular în toată lumea, mai ales datorită romanului Dracula scris de irlandezul Bram Stoker. Proprietarii străini au făcut o groază de bani din bilete, fără să aibă vreun merit. Brănenii au profitat și ei de cel mai vizitat obiectiv din România, ca niște paraziți care se hrănesc din corpul gazdei. Turiștii care vizitau muzeul trebuiau să doarmă undeva, să mănânce, să una, alta. Localnicii au început să cazeze străini în camerele bune, apoi s-au extins tot mai mult, ei ajungând să doarmă în cămăruțele din spatele casei. După 1989 au apărut pensiuni ca ciupercile după ploaie, fără nicio noimă arhitectonică, au năvălit și bucureștenii, toate bune și frumoase. Brănenii s-au umplut de bani. Doar că în afară de a dormi și a mânca în niște restaurante fără sare și piper, nu au ce face altceva. N-au un parc, n-au o sală de spectacole, n-au un cinematograf, n-au un teren de sport, n-au nimic. Au în schimb un bazar cu chinezării, drumuri sub orice critică, praf, trotuare înguste și distruse, câini vagabonzi, cerșetori, noroi, gunoaie, zoaie, mirosuri pestilențiale. Chiar și brânza, produsul preferat al brănenilor, mai poate fi pe plac doar șoarecilor. Brănenii și-au jecmănit clienții cu servicii de proastă calitate, pentru că așa s-au obișnuit și le-a mers.

Să îți intre în comună un milion de oameni din toate colțurile lumii în fiecare an, iar tu să ai asemenea trotuare, să n-ai ocolitoare, să n-ai canalizare, să te caci în apa curgătoare, toate astea mi-au generat semne de întrebare.

Și am stat și m-am gândit, am analizat, m-am strofocat, m-am concentrat zile întregi să caut răspuns la aceste dileme, chiar dacă nu se întrevedea nimic, dar până la urmă am reușit. Mi-am dat seama de ce își țin brănenii comuna încremenită în timp, în paragină, în mizerie, în beznă. Brănenii sunt geniali! Ei păstrează Branul în Evul Mediu, într-o atmosferă de groază, pentru că asta vor turiștii să vadă, să simtă, să trăiască. Ei vor să facă o vizită în tărâmul lui Dracula, un teritoriu întunecat și macabru, terifiant și grotesc. Un loc blestemat din acest pământ blestemat, unde diavolul și copiii lui încă merg cu picioare pământești. Dacă voiau lux și progres, mergeau la Monte Carlo.

O altă chestie care mă fascinează la brăneni e că ei nu vorbesc limbi străine. Nu vorbesc engleză, nu vorbesc franceză, nu vorbesc germană, nu vorbesc rusă. Ei vorbesc limba brăneană, se înțeleg cu miile de turiști străini prin semne și le e de ajuns. Interesant e că acum pot să învețe și chineza, că nu-i mai ajută cu nimic. Acum, odată cu intrarea în Era Post-Coronavirus, industria turismului a fost lovită groaznic, virusul perfid a închis chiar și Castelul Bran, iar brănenii n-au nicio vină. Oamenii și-ar dori să vină în continuare în Infernul Brănean, dar nu mai pot. Dacă nu vor face ceva special, un ritual, o vrăjitorie, atunci brănenii vor spune adio cash-ului și vor rămâne doar cu brânza. Aia pentru șoareci.

sâmbătă, 6 iunie 2020

Idioții utili, temperatura ca discriminare și strănutul ca infracțiune

Vladimir Ilici Lenin le spunea idioți utili. Putea să le spună și spălați pe creier sau maimuțe cu buletin, bovine, ovine, cobai, dar nu a dorit să jignească ființele vii. Idioții utili sunt și ei oameni, respiră pe gură și au nevoie de oxigen ca să trăiască. Acești indivizi sunt folosiți de diverse entități, companii, partide, guverne, pentru a-și pune în practică agendele malefice.

Idioții utili sunt de mai multe feluri:

1. Idioții absoluți
Aceștia sunt cauze pierdute ale umanității, tabula rasa, zombi. Precari intelectual și material, sunt săraci lipiți, lipsiți de educație și trăiesc de pe o zi pe alta. Singurul lor scop în viață e să umple mațul. Sunt utili prin ignoranță.

2. Idioții ordinari
Ei alcătuiesc turma, au mentalitate de sclavi, sunt cei mai numeroși și cei mai creduli. Oile placide sunt manipulate de ecranele albastre și de popi, inghit informațiile pe nemestecate și sunt mulțumite dacă au ceva în stomac. De ce să aibă opinii, de ce să își pună întrebări, când e mai simplu să creadă narațiunea oficială. Dacă Guvernul spune că 1+1=3, atunci așa e. Crede și nu cerceta! Așa spune și biserica. Ignoranță și-aroganță.

3. Idioții intelectuali
Poate nu știați, dar și oamenii inteligenți sunt proști. Toți suntem proști, dar despre asta într-un episod viitor. Să revenim la oile noastre. Aici intervine ideologia. Mulți idioți se implică în diverse organizații, aderă la mișcări și încearcă din răsputeri să-i facă și pe alții să gândească la fel ca ei. Unii o fac din convingere, alții sunt manipulați, dar toți se cred importanți și benefici societății. Mai țineți minte mișcarea #rezist? Acum vreo trei ani retorica era ieșiți din casă dacă vă pasă! Acum agenda spune stați în casă dacă vă pasă!

4. Idioții profesioniști
Politicienii, jurnaliștii și popii sunt la butoanele imenselor mașinării de propagandă pe care le reprezintă. Aceștia din urmă le sucesc mințile celor din primele trei categorii, să poarte măști, să stea în pătrățica lor, să se urască între ei, să danseze după cum le cântă. Pentru idioții profesioniști contează doar banii.

O nouă formă de dresare a populației o reprezintă și termoscanarea. Triajul epidemiologic se face la intrarea în magazine, în instituții publice, în școli, în spații închise. Dacă ai temperatura corporală mai mare decât scrie în lege, rămâi pe afară. Dacă nu porți acoperitoare facială, de asemenea. Iar dacă mai și strănuți în public, ești un infractor deosebit de periculos, meriți oprobriul public, pedeapsă și izolare. Cetățenii responsabili(a se citi idioții utili) sunt invitați să anunțe organele competente de câte ori au de a face cu astfel de elemente care atentează la siguranța publică. Control și supunere.

Experimentul continuă în acest laborator uriaș în care trăim. Omul nou se creează sub ochii noștri prin intermediul vechiului principiu divide et impera, asezonat cu emoții primare ca frica și ura. Izolarea e prima etapă. Aceasta se realizează printr-o condiționare pavloviană care presupune sacrificiu fizic(moarte, distanțare socială, drepturi și libertăți interzise), traumă(inducerea fricii de moarte) și suprimarea ego-ului și a demnității(purtarea măștii, termoscanarea). Regulile normale de viață dispar treptat, individul este detașat, izolat și purificat, are creierul spălat, iar mintea acestuia tinde către o tabula rasa. Etapa a doua(tranziția) are drept scop renașterea și reprogramarea într-un mediu nou. Vechiul mod de viață este îndepărtat și înlocuit cu unul nou, asemenea procesului de năpârlire. Individul, confruntat cu moartea în prima etapă, poate fi acum reformat în lumea nouă(lumea siguranței), care-l așteaptă la capătul tunelului. Integrarea este etapa finală a experimentului. Aici nu mai e cale de întoarcere. Individul a acceptat noua normalitate, noile reguli și conștientizează pe deplin că nu mai poate reveni la viața anterioară. Acum este un om nou, mândru de renașterea sa într-o lume nouă. Individul a reușit să iasă din tunel și să atingă acea luminiță, nu mai contează cu ce sacrificii și renunțări, atâta timp cât noua lume îi va oferi siguranța propăvăduită. Ce alegeți: pastila roșie sau pastila albastră? Siguranță sau libertate?