skip to main |
skip to sidebar
Pe strada mea, la câteva case distanţă, zace încremenită în timp o maşină roşie. I se spunea "Furia roşie turbo", acum i se spune "Tarpanu'". Este vorba despre un Renault 11 din 1986 care şi-a trăit momentele de glorie în urmă cu trei ani, când alerga prin Bulgaria cu 150 km/h. A urmat drumul Vama Veche - Tohanu Nou, ultimul drum important înainte de o pauză prelungită, în care a îndurat geruri năprasnice sau călduri insuportabile, toate astea sub cerul liber. De doi ani şi ceva, maşina roşie nu s-a deplasat nici măcar un metru. Acum Tarpanu' se uită cu jind la cele câteva zeci de maşini care trec zilnic pe lângă el şi aşteaptă o minune care să-l pună în mişcare şi să-l salveze de programul "Gloaba", pardon, "Rabla".
În urmă cu cinci ani, am scris câteva cuvinte despre ţara în care m-am născut şi în care trăiesc, despre oamenii care o populează şi despre preferinţele lor. Acum, la jumătate de deceniu distanţă, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Oamenii sunt la fel, cultura e cam la acelaşi nivel, preşedintele ţării e acelaşi, aşa că şi cuvintele au rămas neschimbate:
Oameni de căcat,
Cultură zero,
Fetiţe deflorate,
Manele şi alcool.
România e cool!
Acest trotuar se află în Braşov şi a fost asfaltat doar pe jumătate. Probabil că s-a terminat asfaltul. Sau a început ploaia. Sau muncitorii s-au plictisit. Sau muncitorii nu au fost motivaţi. Sau aceiaşi muncitori fac lucrurile doar pe jumătate. Fumează o ţigară pe jumătate, după care o aruncă, mănâncă doar jumătate de farfurie de ciorbă, se uită doar la prima repriză dintr-un meci de fotbal şi îşi satisfac femeia pe jumătate. Asta din cauză că suferă de ejaculare precoce. Dar cea mai mare problemă a lor este alta. Ei suferă de sindromul poporului român: "las-o bă că merge aşa!".
Numele lui real e Paul Ciprian Surugiu, s-a născut în data de 23 august 1976 la Turda şi este cântăreţ de muzică uşoară, dar prestează şi muzică populară şi colinde, când e cazul. Cu faţa lui blajină, de om nevinovat, nici nu putea să cânte altceva. Numele din buletin nu prea l-a ajutat, aşa că a trebuit să-şi aleagă un nume de scenă. Metoda folosită a fost una foarte originală: a amestecat 50 de bilete cu cuvinte din dicţionarul spaniol-român, din care a extras unul. S-a nimerit să fie "Fuego". Şi aşa i-a rămas numele.
Odată, când mă întorceam din Braşov, am avut ghinionul să dau peste o familie de fani ai lui Fuego. M-am urcat în maşină, fără să ştiu ce mă aşteaptă. Bărbatul, care era evident sub papuc, conducea fără să scoată o vorbă. Fata stătea cuminte în spate, lângă mine, îmbrăcată într-un costum popular. Femeia, însă, a ţinut să-mi arate cât de important e Fuego pentru familia lor. Mi-a povestit tot drumul ce frumos a cântat drăguţul de el, faptul că fetiţa lor cântase în deschidere şi că de-abia aşteaptă următoarea apariţie a vedetei preferate. Mai lipsea ca din difuzoare să se audă tot Fuego şi aş fi coborât din maşină. În orice caz, dacă m-aş întâlni cu individul pe stradă şi m-ar întreba: "Ce faci astă seară, tu?", i-aş răspunde aşa: "Prefer să merg pe jos din Braşov până în Tohanu Nou, decât să vin la concertul tău".
